Haina Face Pe Om
Obosit, ca tot omul după o zi de muncă, mergând strâmb mă îndrept către casă. Discret emit un ghiorțăit de mațe. Cântăresc ora, situația si portofelul. E rost de ceva. Mă abat de la obișnuita rută, deschid ușa și intru in Angst. Navighez printre rafturi. O salut pe mămica de la raionul cu fructe și legume, pe pensionara de la ceaiuri, pe microbistul de la standul cu bere, și cam atât. Aproape nu umplu coșul și mă îndrept către casă, cea de marcat. Card de fidelitate? Mnu, chiar de sunt mușteriu fidel. Tanti părea obosită așa ca nu m-am obosit să-mi explic teoria conspirației prin care Guvernul împreună cu marile companii din industria alimentară ne monitorizează consumul mai mult sau mai puțin rațional. Scanează achizițiile, îmi ia banii (cash), apoi grăbită probabil să închidă casa și să ajungă acasă cât mai allegro trece la următorul client. Duduie, o apostrofez vădit nemulțumit, mi-ar trebui și o pungă! Cu o față plină de inexpresivitate îmi aruncă o pungă cerând 40 de bani. Îi dau 50. N-apuc bine să pun 2 lulele dintre cele 3 surcele că se rupse. O apostez iar cerându-i o altă pungă. Aș fi vrut să adaug și rugămintea de a nu mi-o mai da în silă, în speranța de a nu avea același sfârșit ca prima dar m-am abținut; 7 ani. 40 de bani a rostit mecanic. Pentru o clipă am crezut că e un deja-vu, dar nu, ea chiar insista să-i plătesc după ce mizerabila de pungă se descompusese chiar în fața ei. Doamnă, pe mine nu mă fac 40 de bani, dar e chestie de principiu și principii. Am bodogănit puțin despre fondul de pierderi printre care cred să fi scăpat și-un „pula mea” mai mult ca sigur. A început să se plângă ca are trei copii acasă, că bărbate-su mai mult o bate decât o fute, că șeful îi va imputa din salariu prețul pungii, precum și alte văicăreli insignifiante pe aceeași temă ce din fericire am reușit să nu le rețin. I-am dat o altă monedă de 50. O priveam cum așează, de data asta ea, cumpărăturile în pungă. În ciuda frigului ce mi-a fost mai toată ziua, simțeam cum încep să fierb. Chiar dacă vina nu fu în totalitate a ei, chiar dacă o alta ea din gândurile mele obsesive era responsabilă, acea întâmplare se transformă în picătura chinezeasca ce-mi umplu paharul. În clipa aceea mi-am dorit să fiu o bombă, să mă aprind și să iau totul cu mine în torente de napalm. Tot și toate; să șterg pur si simplu Pământul de pe harta galactică. Două clipe după, precum un duș rece mă treziră din reverie privirile reci ale celor ce-mi urmau în coada de la casă. Mi-am luat bocceluța, cu băgare de seamă în mână și de puli în gând, și am pornit alene spre casă. Descui ușa blocului, apăsat urc ceva trepte, apăs un buton, mai deschid și închid uși apoi un ultim buton. Iar mă gândesc, sau mno, mă rog, să se crape podeaua liftului și să mă lase să mă strecor prin ea. Un alt număr pierdut printre scenariile de apocalipsă suicidală. Încetez. Încerc. Cedez. Continui. Până la urma diferența de nuanța intre a cădea și a te arunca nu mai contează în clipa în care te izbești de asfalt; rezultatul și finalitatea sunt aceleași. Excepția survine de 3 ori. Atunci când cineva e o plasă în sensul bun al cuvântului, adică una de siguranță precum cele de sub circarii ce se arunca la trapez, sau atunci când ai o parașută care să-ți atenueze căderea. Dar dacă mă gândesc mai bine tot jos ajungi, la fundul sacului. PLM. Urmară alte întrebări puse în fața oglinzii din lift în mod nefiresc. Cum ar fi să mă fi născut fără mamă și tată, fără legături, alergând liber nu spânzurat de un arbore genealogic. Apoi m-am întrebat cum ar fi să nu-mi mai pese la modul ăla de a mă ridica de pe budă și a-mi ridica nădragii fără să mă mai șterg la cur. În fine, 8, 12 scări, 9. Mă buzunăresc de chei și deschid ușa. Pășesc. Suspans. Gașca de pitici ce-mi joacă constant și cacofonic pe creier ar fi vrut să se poată întreba Cine a stat pe scăunelul meu? Cine a dormit în al meu pătuc? Cine a pregătit toate aceste bucate minunate? Ghinion. Nimic. Totul era nemișcat la locul pe care și unde-l lăsasem. Totul era încremenit. Mai puțin bucata de perdea atârnată pe ochiul celulei, ce sălta necontenit jucată de vântul ce fluiera a pagubă. Nemulțumiți începură să vocifereze. Scandal! Le-am tăiat-o scurt. Băi băieți, terminați dracu cu prostiile că nu-s deloc Alba ca Zăpada, iar voi sunteți mai mult sau mulți de șapte. Îl sun pe Gigi. Privesc în gol ore bune pe fereastră cum trece timpul. Mai dau un scurt telefon către Gigi. Trag canapeaua și o fac pat, apoi vădit obosit de efortul cauzat de tras, mă așez pe a lui margine. Amintindu-mi cu greu să pun telefonul să sune mă rostogolesc în așternut. Dacă haina face pe om, atunci astă seară voi dormi îmbrăcat cu hainele de duminică. NB.
