În Oglindă
Iar 601. Mii de feţe şterse ce urcă şi coboară într’un ritm alarmant de monoton. Pierdut în muzică, în mii de variate gânduri cu subiect constant slash variaţiuni pe aceeaşi te(a)mă. Nimic nu mă mişcă din liniştea mea aparent imperturbabilă. Nimic! Doar defectul de a surprinde mici insesizabile detalii şi de a nu vedea de cele mai multe ori imaginea în ansamblu. Aparenţele iar înşeală. Ca acum. În timp ce restul meu de trup se bucura de recăpătarea în talpile îngheţate a senzaţiei de apartenenţă, bucuros nevoie mare de alegerea şosetelor flauşate făcută dis de dimineaţă, urcă o ea. Coada ochiului i’a surprins o mişcare nenaturală de a evita o baltă în timp ce’şi îndrepta paşii către uşa troleului. A intrat grăbită. 601 a demarat iar ea s’a oprit agăţându’se de o bară. Totul se mişca.. doar ea, eu şi privirea’mi rămăseserăm încremeniţi. Ea pe bară, eu la locul meu preferat, privirea la urmele ude ce le lăsase în urmă.. amprentele tălpilor ei. Era desculță. După dezmeticirea din acel moment mut a început analiza amănunțită. Jeanși, pulover, geaca, fular, glugă. Exceptând picioarele degerate și negrul de sub unghiile roase ale degetelor mâinilor nimic altceva n’ar fi trădat ceva nelalocul lui. La lumina intermitentă a unui semafor am reușit să’i studiez fața ce și’o ascundea sub glugă, părul ei platinat, trăsăturile ce cândva fuseseră chiar atractive. În mare parte privirea ei era senină, senilă.. amintindu’mi de secvențe din Martyrs. Ocazional își scutura capul parcă încercând să scape de câte un gând, o amintire, ce’i provoca câte o grimasă ce îi schimonosea chipul. Eram singurul care o observase și asta mi’a provocat o bucurie oarecum meschină. Picioarele ei mi’au captat iar atenția.. acea masă de carne degerată mă hipnotiza. Amintindu’mi de perechea de bocanci pe care nu’i mai port am încercat să’i ghicesc măsura; știam ce am de făcut.. chiar dacă ea nu ar fi fost conștientă de nevoia unui ajutor, sau măcar a unor încălțări, eu tot aveam s’o abordez și să o rog să mă aștepte câteva clipe cât mi’ar fi luat sa dau o fugă până acasă pentru a mă putea întoarce la ea cu bocancii drept cadou. Dar a fost de’ajuns doar o clipă de neatenție, exact durata unui clipit pentru a o pierde. Am apucat doar s’o văd cum pășește iar în noapte, cum se pierde în întuneric. Ușile s’au închis în urma ei iar 601 a plecat iar la drum ca și cum nimic nu s’ar fi întâmplat. Încă încremenit în locul meu preferat, mi’am zis zâmbind trist: Păcat, găsisei pe cineva mai stricat decât ești tu.. În fine. S’a ajuns și la stația mea. Am coborât. Am stat puțin la discuții cu un prieten întâlnit în fața magazinului de țigări. I’am povestit în linii mari despre ea. Am fost defensiv în clipa în care el nu a arătat altceva decât dezgust față de ceea ce tocmai îi spusesem declarând sec E doar vina și alegerea ei, o drogata. Defensiv pentru că puteam empatiza, pentru ca eu întelesesem tot contextul sau măcar înțelesesem altfel decât el.
Mai târziu, ajuns acasă mi’am pus sute de întrebări, am făcut zeci de scenarii mai mult sau mai puțin probabile legate de trecutul ei și implicit de deciziile ce au adus’o acolo într’un mod mai mult sau mai putin conștient sau controlabil. În toată drama ei nu m’am putut totuși abține să nu nutresc o oarecare invidie. Oricât de bolnav ar suna, nu pot să nu remarc caracterul genial al momentului în care durerea fizică și psihică devin inexistente, în care uiți complet și irevocabil de cine ai fost, de ce ai fost și de de ce, în care nu mai ai amintiri, clipa în care nimeni si nimic nu te mai poate atinge, de clipa în care visele nu’ți mai pot fi spulberate din simplul motiv că nu le mai ai, de momentul în care nu te mai temi de prăbușire pentru ca stii că mai jos de atât, de cum ești deja, nu mai poți ajunge. Ca și cum nu ar fi fost destule care să’mi țină somnul departe de pleoape, acum mă mai chinuie și imaginea ei. În fine. Într’un târziu am reușit să adorm, într’un și mai târziu am reușit să mă trezesc, să ma târăsc cu greu spre baie. Ajuns acolo, am încremenit în fața oglinzii, privindu’mi fața privată de somn, căutând și negăsind totuși vre’un semn, vre’un rid care să trădeze în mod evident trecerea timpului, trecându’mi privirea prin părul ce crescuse fără a se și albi, dând nas în nas cu doi ochi împaienjeniți ce mă fixau la rândul lor cu o intensitate maximă. Maxim am zis! Străfulgerări, scântei, întrebări, reproșuri. În timp am răzbit de retină, privirea mi’a trecut dincolo.. întâi ajungând la stratul de azotat de argint din spatele sticlei, apoi trecând prin peretele băii, plimbându’se pe casa scării, ieșind afară în stradă, alergând himere dincolo de granițele civilizației, căutând răspuns la acea întrebare finală până la capătul lumii.
Parcă trecuse o eternitate de când mă fixam în oglindă, parcă trecuse o eternitate de când n’o mai făcusem.. și chiar trecuse. Rahat, iar întârzii la muncă. Gata băi Peter Pan. Grăbit îmi termin treburile, arunc geaca pe mine, o țigară aprinsă între buze, ieșind trântesc în ur(m)ă ușa de la intrare și pornesc spre stația lui 601, spre o nouă dar aceeași zi.
Și da, ca PS și o muzichie care să meargă cu toate astea.. și chiar dacă încă nu e duminică, mai e puțin până departe..
Și ca un alt PS, dat fiind reclamațiile primite cum că versiunea celor de la Venetian Snares e prea happy, iată și o interpretare ceva mai clasică în varianta Billie Holiday.
Next time there won’t be a next time :)
Uau!
Dar zic aşa: atâta vreme cât mai sunt oameni care se uită în jur şi care văd astfel de detalii, atâta vreme cât nu au dorinţa de a respinge un om ajuns la limită, ci de a-l ajuta în vreun fel, chiar dacă intenţia nu ajunge să fie finalizată, cred că încă mai avem o şansă.
Şi, cine ştie, poate că data viitoare vei reuşi să şi faci ceea ce ţi-ai propus.