Puțin și Cerșetor
Trântit în pat simțeam cum mă cufund în saltea, cum textura ei preschimbată în peltea mă îmbrățișează. Hipnotizat, cu privirea ațintită în lumina becului ce trona pe tavan, m-am lăsat supt. Liniștea se așternea pe măsură ce coboram. Din boxe nu se mai auzea „Just a car crash away”. Gândurile din cortex nu mai erau asurzitoare. Până și inima încetă să-mi mai bată. Liniște. Atât de liniște. Treptat, acel sentiment de liniște și căldură se transformă în neputință și frică, în frica de neputință. Sufocant de liniște. Plămânul privat de aer, venele de sânge, inima de simțire, eu, fundul puțului și lumina de la capătul tunelului. Am început să mă zbat. Pelteaua se transformă subit în noroi, mocirlă ce-mi îngreuna fiecare mișcare. Panică. Am încercat să urlu, dar șuvoaie de mâl mi-au pătruns printre buze amuțindu-mă. Brusc mi-am amintit lecția; cu cât ești mai agitat cu atât mai repede îți sapi mormântul în nisipuri mișcătoare. Nu, nu voi muri aici. Este singurul și ultimul lucru al căror circumstanțe le pot dicta doar eu. Nu acum, nu așa. Calm, calculat, mutând centimetru cu centimetru de noroi, mi-am recăpătat poziția verticală. Simțeam cum unghiile îmi crapă scrijelind pereții temniței, cum degetele îmi devin din carne carne vie în încercarea lor de a se agăța de rădăcinile ascunse în noroi. Într-un final am înfrânt. Cu o ultimă zvâcnire m-am ridicat pe buza hăului. Întins pe spate cu ochii încă pironiți în lumina călăuzitoare a becului de pe tavan, trăgând cu poftă aer în piept, îmi reveneam la simțire. Se spune că nu e bine să privești în jos, înapoi, dar nu m-am putut abține. Privirea nu-mi răzbătea până la cealaltă extremă întunecată a tunelului. Am aruncat o monedă, numărând cu voce tare, calculând intervalul de la momentul X până când s-a auzit un zgomot sec, îndepărtat, provocat de contactul metalului cu fundul puțului, încercând sa-mi amintesc lecțiile de fizică în tentativa de a-i afla lungimea. M-am încurcat în calcule apoi mi-am pus o dorință. Timpul a trecut, sau măcar ceva timp. Am zărit pe masă un pachet de țigari. M-am întrebat dacă sunt ale mele, dacă fumez. Vocea din capul meu, adică una dintre multele, mi-a spus că da, așa că potrivind una între buze am început să pufăi. Trăgând fum după fum, aprinzând țigară de la țigară, nu-mi puteam dezlipi privirea din lumină. Ochii mi-au lăcrimat până n-am mai avut lacrimi. Ușor toate lucrurile își pierdeau forma. Treptat contururile au început să se contopească, până toate au devenit un tot uniform. Ciudat, mereu mi-am imaginat că în clipa în care-ți pierzi vederea totul se decolorează spre negru, dar nu a fost așa; tot și cât vedeam cu ochiul era alb lăptos. Poate am privit prea mult în lumină, poate lumina a fost prea mult și multă. Acum sunt orb. Sau oare așa am fost dintotdeauna și doar am visat că pot vedea, doar mi-am imaginat structuri, forme și culori. Iar panică. De ce îmi pun atâtea întrebări? Plângând, mi-am dorit să plec. Undeva, oriunde. Bâjbâind prin cameră am încercat să găsesc încălțările. Am încercat să vizualizez mintal camera, să-mi amintesc exact unde le lăsasem, și mi-am amintit; le pierdusem în noroi. M-aș duce, dar nu poți pleca la drum desculț, că doar n-ai păși pe un covor de țâțe. Haos. S-a produs o extorsiune a unui degajament iar la fereastră apăru un corb preschimbat în țigancă ce spuse „Calmate hijo”. Drept răspuns, am murmurat monosilabic un „Vreau acasă”. Mă luă în brațe și începu să meargă. Cu maxilarele încleștate număram fiecare pas, socoteam fiecare schimbare de unghi, încercam din răsputeri să fac o hartă mentală a drumului pe care mă purta. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 trepte. Ușa scării de serviciu. Casa scării. Ușa liftului. Un clinchet de buton P. Mici zdruncinături semn că liftul se pusese în mișcare. Iar trepte apoi ușa masivă a scării trântindu-se în spate. Senzație de cald pe piele, zgomotul traficului și voci. E zi, e soare. Dreapta, zebră, înainte, trepte, alei, umbră. Suntem în parc, da, clar. M-a așezat pe o bancă. Apoi, depărtându-se mi-a spus „Rămâi cu bine fiule. A venit timpul să te odihnești”. Ciudat cum ajungi să apreciezi frumusețea atunci când nu o mai poți vedea. Frunzele, culorile, culorile frunzelor și mai ales culorile, mișcarea ramurilor bătute de vânt. Cel mai minunat sentiment este acela când ceea ce vrei și ceea ce ai nevoie devin unul și același lucru. Timpul trecea precum trecătorii. De pe băncuța mea simțeam privirile trecătorilor și întrebările ce și le puneau în gând. Auzeam clinchetul banilor aruncați de câțiva dintre aceștia, și, zâmbind, le spuneam „Nu sunt nici cerșetor nici prinț, nici măcar prințul cerșetor. Doar aștept. Aștept ceva, pe cineva. Totul va fi bine, așa mi s-a spus cândva și asta mă încăpățânez să cred. E natura umană de a ne întoarce cândva la natura, de a ne întoarce”.
